Scrisoare de adio

Mă numesc Julia. Cu J. Am origini maghiare, ceva sânge de ardelean, ceva (mai mult) sânge de moldovean şi din rude mari... îndepărtate, ceva sânge de ţigan. Dar sunt româncă, în ciuda amestecăturii din sânge. Trăiesc în Braşov de când mă ştiu. Trăiesc în România de când mă ştiu. Singurul loc străin pe care l-am văzut a fost o parte din Coasta de Azur, într-un concediu de o săptămână. Nu am lucrat niciodată în străinătate, deşi aş fi putut cu uşurinţă, pentru că vorbesc fluent engleza şi spaniola, în schimb franceza şi italiana sunt un pic ruginite, recunosc. Dar am rămas în ţara mea. Am zis că şi aici se poate trăi, munci, şi aici se poate face ceva. De când am buletin şi drept de vot, am votat de fiecare dată. Am considerat că este dreptul meu să-mi exprim opinia, este dreptul meu să-mi aleg conducătorul, este dreptul meu să decid cine mă reprezintă, ca cetăţean român. Când mama mea a ieşit la pensie după 33 de ani de muncă, a fost prima dată când am fost dezamăgită de ţara mea. Ba nu, nu de ţara mea, ci de oamenii care o conduc. 33 de ani de muncă s-au transformat într-o pensie de 410 lei. Ăla a fost momentul când mama mea, la 59 de ani, a decis că trebuie să plece într-o ţară străină, ca să poată trăi. Şi a plecat în Italia, să aibă grijă de o bătrână care suferea de singurătate. La 59 de ani, mama mea s-a dus să slugărească (pentru că asta face) ca să mă ajute pe mine şi să se ajute şi pe ea, pentru că în ţara ei a muncit degeaba 33 de ani. În ţara ei, 33 de ani de muncă sunt luaţi în derâdere, iar statul consideră că nu meriţi să fii plătit pentru o viaţă de muncă.
Duminică nu am fost la vot. A fost prima dată când nu am vrut să merg. Am considerat că nu am o opţiune viabilă pe care s-o pot exprima, deşi este dreptul meu să aleg. Nu am avut ce să aleg. Lupta pentru putere a atins cote inimaginabile, deşi nu prea ar mai fi nimic de furat. Pentru că, nu-i aşa, despre asta este vorba. Cine fură mai mult şi mai bine. Antonescu a reprezentat o opţiune până acum câteva luni. Dar să ajungi să spui că Băsescu e vinovat de toate relele din ţara asta nu dovedeşte nimic altceva decât îngustime şi disperare pentru a pune mâna pe putere. Criza economică este la nivel mondial, România nu este singura ţară afectată. Peste tot s-au luat măsuri de austeritate, peste tot s-au tăiat salarii, peste tot e greu. Oricine ar fi fost la conducere ar fi procedat la fel, pentru că, în fond, nu noi ne conducem, sunt alţii care ne spun ce trebuie să facem. Nu vreau să spun că Băsescu e bun. Nu e! Dar în ultimele luni am fost atât de intoxicată de atacuri peste atacuri la adresa lui încât am ajuns să mă întreb ce dracu caut eu în ţara asta. Ce aştept? Vremuri mai bune? Nu vor veni niciodată. Şi nu e vorba despre pesimism, ci doar despre realism. Atâta vreme cât românul este influenţat atât de mult de televiziune/media şi nu poate înţelege că toţi oamenii politici sunt prieteni între ei şi ne mint cu neruşinare, afişând tabere diferite doar de ochii noştri, nu se va schimba nimic. Atâta vreme cât românul are ca formatori de opinie oameni ca Ciutacu şi Badea care ne jignesc campionii, ca Udrea care cumpără tot felul de chestii pentru ea din banii noştri şi ca toţi ceilalţi care sunt acolo, sus, nu se va schimba nimic. Atâta vreme cât românul este fudul şi snob şi nu are cei 7 ani de-acasă, nu se va schimba nimic. Sistemul nostru nu merge din cauza oamenilor. Din cauza felului în care privim munca şi banii. Românul este cel mai comod om cu putinţă. Ar vrea să aibă bani stând în fotoliu şi uitându-se la meciuri în timp ce bea bere. Românul nu ştie să-şi ceară drepturile. Munceşte pe minimul pe economie deşi are studii care i-ar permite să aibă pretenţii. Îşi cere drepturile când îi ajunge cuţitul la os, şi atunci o face extremist - ba îl împuşcă pe ăla care-i la putere fără proces, ba protestează în pieţe la -20 de grade şi nu rezolvă nimic. Suntem singura naţie de pe planeta asta care a înţeles greşit democraţia. Suntem singurul popor de pe lumea asta mare care n-are ce mânca, da` are BMW în curte. Suntem singura naţie de pe lumea asta unde oamenii sunt datori la întreţinere, da`-şi fac credit cu buletinul ca să-şi ia cuptor cu microunde şi filtru de cafea. Suntem singura naţie de pe pământul ăsta care îşi bate joc de profesori şi de medici. E greu să ai coloană vertebrală şi să nu iei şpagă când ai învăţat 10 ani după liceu, eşti responsabil pentru vieţile unor oameni la propriu şi eşti plătit mai prost decât una care-şi bâţâie curu` la Capatos în emisiune. E greu să ai coloană vertebrală când vine părintele la şcoală şi te învinovăţeşte pe tine că odrasla lui e bătută în cap. E greu! Nu imposibil, dar foarte greu. E greu să trăieşti de pe azi pe mâine. E foarte greu să nu ştii dacă mâine ai bani de pâine. E şi mai greu să nu ştii ce viitor au copiii tăi. Şi atunci, întrevezi soluţia. Singura pe care au văzut-o milioane de români. Plecarea dincolo. Eu am ales Canada. Pentru că sistemul social de acolo funcţionează. Pentru că statul canadian îmi dă 1200$ dacă mă duc la ei la şcoală. Pentru că alocaţia pentru copii e de 940$ pe lună pentru doi copii. Pentru că acolo dacă vreau să fac şcoală, pot s-o fac şi după aia să fiu plătită conform studiilor şi muncii pe care o prestez. Pentru că acolo nu duci grija zilei de mâine. Ştiu ce o să spuneţi, că nici acolo nu umblă câinii cu covrigi în coadă, dar vedeţi voi? Acolo e un sistem care funcţionează, iar eu asta caut. Caut linişte! Linişte sufletească, iar ea derivă din a nu avea grija zilei de mâine. Singurul sacrificiu pe care trebuie să-l fac este să învăţ limba franceză şi să las totul în urmă. Asta voi face, pentru că acum este rândul meu să o ajut pe mama, care la 65 de ani are 510 lei pensie, dupa 33 de ani de muncă şi 1 an de umblat ca năuca pentru recalculare. Recalcularea i-a adus 100 de lei in plus. Un român optimist mi-a zis că e bine, să zicem mersi, putea să aibă 100 de lei în minus, nu în plus.
Îmi iubesc ţara, dar atâta timp cât nu-mi poate oferi nimic bun, nicio perspectivă pentru copiii mei, care ar trebui să fie viitorul, prefer să mă duc în altă ţară, care îmi va oferi ceva palpabil şi mai ales liniştea de care am atâta nevoie.
Cu regret, adio România...